Valentin Multescu

Gandirea paranoida nu este patologica in si prin ea insasi.[…] pozitia paranoid-schizoida este o modalitate de baza de organizare a experientei care persista in psihicul uman in timpul intregului curs al ciclului vietii. In acest fel, gandurile si sentimentele periculoase sau neplacute sunt clivate, proiectate in afara si atribuite altora. Aceasta modalitate este usor accesibila in toate categoriile de experiente de grup, cum ar fi conventiile politice, evenimentele sportive si dinamica institutionala. In anumite conjuncturi istorice, culturi intregi au fost invadate de gandirea paranoida, ca in „vanatorile de vrajitoare” ale erei McCarthy in aceasta tara.[…]

Criteriile de diagnostic reflecta un fel de gandire care poate fi conceptualizat ca un stil cognitiv paranoid distinct (Shapiro, 1965). Acest stil de gandire se caracterizeaza printr-o cautate neobosita a unor intelesuri ascunse, a unor indicii pentru descoperirea „adevarului” in spatele aparentelor unei situatii. Ceea ce este evident, ceea ce este la suprafatta si ceea ce este aparent doar mascheaza realitaea. Aceasta cautare fara sfarsit implica o atentie instare de intensa hiperalerta, evidentiata printr-o suspiciozitate legata de aceasta monitorizare continua. Un individ paranoid scaneaza constant mediul inconjurator pentru orice este iesit din comun – un stil de gandire care cere o crestere considerabila a tensiunii fizice si emotionale. Pacientul paranoid este pur si simplu incapabil sa se relaxeze.

Gandirea paranoida se caracterizeaza printr-o lipsa de flexibilitate. Argumentul cel mai convingator nu va avea in general nici un impact asupra credintelor rigide si de neabatut ale persoanei paranoide. De fapt, persoanele care incearca sa discute cu cineva care are o tulburare de personalitate paranoida se vor trezi, pur si simplu, ca devenind tinta suspiciunii. Gandirea persoanei paranoide difera de cea a persoanei cu schizofrenie paranoida prin faptul ca nu este deliranta. De fapt, pacientii cu tulburare de personalitate paranoida tind sa aiba perceptii remarcabil de adecvate in legatura cu mediul lor. Totusi, judecata lor despre aceste perceptii este, in general, afectata. Realitatea insasi nu este distorsionata; mai degraba, semnificatia realitatii aparent este construita gresit (Shapiro, 1965). Acest stil cognitiv caracteristic poate fi greu de diagnosticat deoarece individul paranoid este frecvent tacut si suspicios. De fapt, chiar testele proiective pot identifica individul paranoid ca pe o persoana mai mult sau mai putin normala care este doar inhibata.

Extras din „Tratat de psihiatrie psihodinamica”,
Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007

Pacientii scizoizi si schizotipali traiesc frecvent la marginea societatii. Ei pot fi ridiculizati ca „ciudati”, „stranii” sau „neadaptati” sau pot fi doar lasati singuri sa-si continue o existenta solitara si idiosincratica. Izolarea si anhedonia lor pot sa-i faca pe altii sa le para rau pentru ei si sa incerce sa ajunga la ei. Frecvent insa, persoanele care fac asemenea gesturi renunta dupa ce au fost respinse in mod repetat. Membrii de familie pot deveni atat de exasperati, incat sa o forteze pe ruda lor schizoida sa inceapa un tratament. Parintii adolescentilor sau ai adultilor tineri pot sa-l aduca pe fiul lor sau sa o aduca pe fiica lor la psihiatru din grija legata de faptul ca copilul lor nu se bucura suficient de viata (Tstone, 1985). Alti pacienti schizoizi sau schizotipali cer tratament psihiatric din vointa proprie din cauza singuratatii dureroase.

Lumea interna a pacientului schizoid poate sa difere considerabil de aparenta lui exterioara. Intr-adevar, acesti oameni sunt frecvent un manunchi de contradictii. Akhtar (1987) a grupat aceste contradictii in manifestari aparente si manifestari ascunse: „Individul schizoid aparent este detasat, autosuficient, distrat, neinteresant, asexual si moral la un mod idiosincratic, in timp ce, pe ascuns, este deosebit de sensibil, cu mari nevoi emotionale, vigilent in mod acut, creativ, frecvent pervers si vulnerabil la coruptie” (p. 510). Aceste polaritati nu reflecta trasaturi constiente si inconstiente de personalitaete. Ele reprezinta mai degraba un clivaj sau o fragmentare a Sinelui in reprezentari ale Sinelui diferite care raman neintegrate.

Dintr-o perspectiva psihodinamica, desemnarea „schizoid” reflecta acest clivaj fundamental al Sinelui. Rezultatul este o identitate difuza – pacienti schizoizi nu sunt siguri cine sunt ei si se simt condusi de ganduri, sentimente, dorinte si nevoi extrem de conflictuale. Aceasta difuzie a identitatii face ca relatiile cu ceilalti sa fie problematice. Intr-adevar, poate ca trasatura cea mai pregnanta a pacientilor schizoizi sau schizotipali este aparenta lor lipsa de relatii cu altii.

Extras din „Tratat de psihiatrie psihodinamica”,
Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007

Natura puternic ateoretica a criteriilor tulburarii de personalitate in DSM-IV-TR este deosebit de problematica atunci cand luam in considerare pacientii cu tendinte isterice sau histrionice. Pentru a determina tratamentul apropiat pentru acest grup divers de pacienti, o evaluare psihodinamica atenta este mult mai cruciala decat o catalogare descriptiva a comportamentelor manifeste. O sursa primara de confuzie in literatura corelata a fost constituita de tendinta de a pune baza pe cacteristicile comportamentale in locul intelegerii psihodinamice.[…]

Ceea ce pare a lega persoanele isterice si histrionice este o suprapunere in ceea ce priveste caracteristicile comportamentale aparente, cum ar fi emotivitatea labila si superficiala, cautarea atentiei, functionarea sexuala perturbata, dependenta si neputinta si autodramatizarea. Aceste calitati au ajuns sa fie asociate cu folosirea termenului „isteric” de catre persoane nespecializate pentru a desemna hiperreactia dramatica. Paradoxul este ca aceste caracteristici sunt mult mai tipice pentru pacientii histrionici decat pentru cei isterici. Asa cum a observat Wallerstein (1980-1981): „Cei care, din punct de vedere comportamental, par isterici in sensul tipului de caracter isteric dramatic sau flamboiant sunt chiar aceia care arata mai putin isterici in sensul dinamicii istericului „bun” sau „adevarat” (p. 540). Zetzel (1968) a observat in mod similar ca „asa-numitii isterici buni” cu aparenta isterica florida sunt frecvent luati gresit drept pacienti isterici analizabili, de nivel inalt, desi sunt de fapt organizati primitiv si dificil de analizat, pacientii la care ma refer ca avand o tulburare de personalitate histrionica.

Extras din „Tratat de psihiatrie psihodinamica”,
Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007

In comedia lui Shakespeare este evident, atat pentru Olivia, cat si pentru public, ca dragostea pentru sine a lui Malvolio si tendinta lui de a trai micile desconsiderari ca pe atacuri devastatoare sunt semne ca acesta este „bolnav”. In practica psihiatrica contemporana, totusi, distinctia intre gradele sanatoase si cele patologice de narcisism este dificila. O anumita masura de dragoste de sine nu este doar normala, ci si de dorit. Totusi, delimitarea clara pe linia continuum-ului consideratiei de sine a momentului in care narcisismul sanatos devine patologic nu este usor de identificat.[…]

Formele patologice de narcisism sunt mai usor de identificat dupa calitatea relatiilor individului. Incapacitatea acestor oameni de a iubi este o tragedie care le afecteaza viata. Relatiile interpersonale sanatoase pot fi recunoscute dupa calitati, cum ar fi empatia si grija fata de sentimentele altora, un interes real fata de ideile altora, abilitatea de a tolera ambivalenta in relatii de lunga durata fara a renunta si capacitatea de a constientiza contributia proprie a cuiva in conflicte interpersonale. Oamenii cu relatii caracterizate de aceste calitati se pot folosi la un moment dat pe altii pentru a-si satisface propriile dorinte, dar aceasta tendinta apare in contextul mai larg al relationarii interpersonale sensibile, mai degraba decat in stilul pervaziv de interactiune cu alte persoane.

Pe de alta parte, persoana cu tulburare de personalitate narcisica abordeaza oamenii ca pe obiecte care sunt folosite pana la epuizare si apoi abandonate conform nevoilor acesteia, fara nici un fel de considerare fata de sentimentele lor. Oamenii nu sunt vazuti ca avand o existenta separata sau avand propriile lor nevoi. Individul cu tulburare de personalitate narcisica incheie in mod frecvent o relatie la scurt timp, de obicei cand cealalta persoana incepe sa emita pretentii legate de nevoile ei proprii. Cel mai important, astfel de relatii in mod clar „nu merg” in termenii abilitatii narcisistului de a mentine propria stima de sine (Stolorw, 1975).

Extras din „Tratat de psihiatrie psihodinamica”,
Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007

Pacientii borderline se consuma cu stabilirea de relatii exclusive unu la unu, fara nici un fel de risc de abandon. Ei pot cere astfel de relatii cu un aer de intreptatire care-i copleseste si-i indeparteaza pe ceilalti. Mai mult, cand chiar devin apropiati cu o alta persoana, se activeaza un set de anxietati. Pe de o parte, ei incep sa se ingrijoreze ca vor fi inghititi de cealalta persoana si-si vor pierde propria identitate in aceasta fantasma primitiva de fuziune. Pe de alta parte, ei simt anxietatea balansand catre panica in legatura cu convingerea ca sunt pe punctul de a fi respinsi si abandonati in orice moment. Cu scopul de a nu ramane singuri, pacientii borderline pot recurge la venesectie sau alte gesturi suicidare, sperand sa obtina ajutorul persoanei de care sunt atasati.

In contextul relatiilor interpersonale, pot sa apara si distorsiuni cognitive, cum ar fi gandire cvasipsihotica (definita prin prezenta unor dificultati tranzitorii, circumscrise si/sau atipice in testarea realitatii). Perceptiile aproape delirante de abandon de catre cei iubiti sunt frecvente, si regresiile de transfer psihotice pot aparea cand pacientul devin atasati de terapeutii lor. Clinicienii care sunt amatori ai acestei puneri in scena caleidoscopice a unor stari schimbatoare ale Eului sunt inclinati catre o varietate de reactii intense contratransferentiale, cuprinzand fantasme de salvare, sentimente de vinovatie, transgresari ale limitelor profesionale, furie si ura, anxietate si teroare si sentimente profunde de neputinta (Gabbard, 1993; Gabbard si Wilkinson, 1994).

Extras din „Tratat de psihiatrie psihodinamica”,
Glen O. Gabbard, Editura Trei, 2007